nici măcar un cuvânt care doare
atunci când dai cu el de asfalt
sunt doar o stradă aruncată într-un oraș
pe unde ceilalți își traversează viața
cu o violență de nedescris
dar nu asta este important în acest moment
ci femeia de la capătul acestui monolog
femeia aia prezentă în toate discursurile mele
vorbind despre psihoza pietrei din sufletul ei
aruncată în larg
până învață să plutească la suprafața apei
chiar să pășească din când în când
dăruind câțiva din pașii mielului
și nouă
noi ăștia care murim de fericire
fiecare în pielea lui
de șarpe